De ce nu ma uit la televizor (Why I Don’t Watch TV)

De cate ori veneam acasa în vizită de la facultate, mă bucuram de tot ceea ce un expat se bucură când se întoarce: mâncarea gătita a mamei, ieşiri cu gaşca întotdeauna loială sau comoditatea apartamentului în care am crescut. Începutul era divin, dar după câteva zile de această reacomodare plăcută, partea pe care aş fi interzis-o, poate chiar fi impus ca şantaj emotional să plec iar repede, ar fi fost zgomotul constant al talk-show-urilor politice care îmi bâzâiu în creieri. Fiind şi date la volum maxim (parcă s-au inversat rolurile), trebuia să mă închid în camera mea să nu le aud. Nu mă deranjează ideea în sine a talk-show-urilor (doamne fereşte!), fiindcă trebuie să existe dezbateri publice şi analize politice pentru a îţi creea nişte referinţe, dar am dezvoltat o repulsie faţă de orice voce care îmi suna a canal politic. Chiar dacă acel conţinut de dezbatere era în regulă, atitudinea beligeranta şi senzaţionalismul adăugat unor ştiri sau zvonuri, mă făceau să nu pot capta mesajul.

Politica nu face parte din responsabilitatea mea domestică, mai ales de când am plecat din ţară. Ai mei mă ţineau la curent cu scandalul cel mai recent, ei fiind foarte bine informaţi şi astfel îmi împărtaşeau datele ca într-un film, ca nişte investigatori care explicau cum s-au descoperit corupţiile şi legăturile mafiote. Când auzeam poveştile, mă gândeam ce bine trebuie să fii documentat despre ce se întâmplă ca să ştii cu ce partid să votezi şi poate că ar fi mai bine să nu crezi în headline-uri şi păreri aruncate fără prea multe argumente. Am ales atitudinea un pic cinică, în care nu mă încred orbeşte în nici un partid şi chiar dacă voi vota cu cineva, nu mă voi aştepta să “repare” ţara, fiindcă odată ajunşi în cercul politic, oamenii se schimbă. Şi nu zic asta într-un stil dramatic á la “Game of Thrones”, doar că iţele sunt aşa încurcate, bugetele aşa de alunecoase, iar interesele atât de vaste, încât orice bună intenţie ar fi acoperită de multe alte mizerii.

Dar, de unde pornisem, că am divagat? Când afirm că nu mă uit la televizor, mă refer la receptorul clasic cu un program fix şi din cauza căruia poţi rata ceva dacă uiţi când începe sau eşti obligat să vezi reclame interminabile (la ProTv aproape că uiţi la ce film erai). De când am plecat din ţară, am descoperit DVR, adică dispozitivele care înregistrează digital transmisiile TV şi le stochează pentru a fi văzute mai târziu, aproape ca pe vremuri cu casetele VHS, numai că sunt mult mai avansate şi uşor de manipulat. Asta îţi dă multă putere ca spectator. De exemplu, să sari peste reclame e printre primele avantaje, iar să-ţi înregistrezi un serial în ordine şi să vezi toate episoadele pe rând e deja un fenomen comun numit “binge-watching”.

0

Dacă aş compara dependenţa alor mei de formatul clasic şi linear al televiziunii (să mă ferească s-o întrerup pe mama exact când se face o acuzaţie importantă!), cu lejeritatea DVR-ului, având-o pe a doua te simţi regeşte, în control, şi cu posibilitatea de a descoperi şi consuma media altfel decât ce e la ofertă în programul TV. Mai ales în ultimii ani, care s-au denumit epoca de aur a televiziunii, când investiţiile riscante în cinema s-au minimizat faţă de cele făcute pentru TV, ale căror seriale atrag mai uşor un public longeviv şi sigur. Mulţi regizori de calibru şi-au pus amprenta pe seriale excepţionale, iar dacă tot vorbim de politică şi TV, exemplul cel mai viu în minte e “House of Cards”. Este un serial fără precedent fiind creat de Netflix, o platformă online care oferă mai mult decat simplul DVR şi e o mare bază de date de filme şi seriale. Primul lor serial original şi care nu a fost transmis de un canal TV înainte, întregul prim sezon din “House of Cards” a fost lansat în întregime pe site, pentru a lăsa la latitudinea publicului cum şi cât de repede să-l consume. Prin episodul pilot David Fincher a dat tonul şi standardul înalt serialului care urmăreşte ascensiunea la putere a lui Frank Underwood, un veritabil Richard al III-lea al zilelor noastre, jucat de Kevin Spacey.

995c9e9aee7d993baaede39c9e45cbcc

Nu spun cât de întunecată e povestea şi nu mai laud cu câtă graţie e dezvăluită această urâţenie care e animalul politic, dar senzaţia cea mai puternică cu care rămân uitându-mă la Underwood când mărturiseşte publicului planurile lui şi atitudinea faţă de ce şantaje face, e că nu voi şti niciodată ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Şi oricâte investigaţii ar face ai mei, oricâte documentare şi teorii ale conspiraţiei apar, eu nu cred că se poate şti vreodată ce aranjamente se fac şi cum, pe plan naţional, dar mai ales pe plan global.

Deşi e o ficţiune, deşi e probabil dramatizată şi irealistă ascensiunea lui Underwood, nu cred că cei care au creat serialul nu sunt inspiraţi din realitate. Este o analiză la rece a politicii şi o consider aplicabilă în orice ţară, fiindcă se leagă de viciul universal al esenţei umane, de setea de putere. Şi atunci, pentru a afla ceva despre peisajul politic care mă priveşte direct, pentru a-mi da seama în cine să am încredere, după ce să mă iau? După talk-showuri sau după ficţiune? După senzaţionalism artificial sau după House of Cards? Sau poate după Shakespere şi Caragiale?

În cazul ăsta, de ce să mă mai uit la televizor?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s